Esenta absolutului...

Am ales sa scriu despre absolut tocmai ca sa fac referire indirecta la starea mea... O suferinta inexplicabila, generata de o poveste neimplinita, sau de o iubire secreta, cu urmari grave in realitate... Eu insami, ma regasesc in obsesia absolutului eteric, in enigmele vietii, ale iubiri si ale mortii... Ce poate fi mai crud, mai neinteles, mai feeric? Oh, ce imensa fericire izvoraste din contemplarea eternitatii! Cati dintre noi stiu sa faca asta? Cati dintre noi sunt constienti ca suferinta o provocam noi insine prin teama de cunoastere, de explorare, de absolut? Lacrimile sunt cred ca mijloace de evadare in necunoscut, hranesc o metempsihoza agresiva, o uitare primordiala, o distrugere interioara in masa... Plansul meu e ca o chemare la care nu poate raspunde nimeni. Chemarea picura in suflet o fericire nemarginita, o merinde pentru o cale necunoscuta si nesfarsit de lunga... Nu stiu daca exista vreun moment din viata mea actuala, din cele trecute, sau din cele viitoare, in care iubirea sa-si realizeze aspiratiile in plan terestru.In cele mai multe cazuri, nici nu pot intrezari posibilitatea unei armonizari a doua fiinte decat in postumitatea lor, in viata eterna inchipuita dupa moarte. Nu stiu, sunt de parere ca substanta epica a vietii mele, a intregii naratiuni, care constituie un roman autobiografic (ciudat ca eu sa scriu un roman), este funciar tragica, un tragism izvorat din energiile dezlantuite ale erosului tulburat si amenintat de alte valori, sau alte false valori. Ma regasesc in Thanatofilia unor personaje mistice, care izvoraste dintr-o confruntare dramatica cu timpul. Cum spunea si un critic literar de prin secolul XX, Dan Manuca, "dorinta de moarte inseamna o incercare de dominare a timpului si de perpetuare a unui moment unic". Asadar, am o sete nebuna de evadare, de a-mi depasi conditia umana prin moarte, dar... cu ce ma voi alege? Ma vad alaturi de el, explorand un taram necunoscut, fiind definitia pura a cuplului etern si fericit in postumitate, ca o forma particulara de intruchipare a utopiei erotice... Teoretic, pentru mine, sufletul ciudat si panteist cu viziuni metafizice, iubirea ar trebui sa insemne, paradoxal, nu un mod de a trai viata plenar si a o confirma efuziv, ci o cale de a imblanzi, sau chiar de a infrange moartea. DA! Mi-e frica de moarte! In suflet si in minte, mi se imbina niste conceptii mai putin ortodoxe, care se refera la faptul ca, creatia artistica e un proces sufletesc de esenta divina si pe bune, nu are legatura cu Biblia si religia atat de prost transformata de-a lungul timpului. Vreau sa fiu partea dominatoare, partea onirica, partea intunecata, spiritualista a mitului cuplului etern, adamic. Adica, nazuinta suprema a artei este aceea de a transcede relativitatile si de a patrunde si infatisa absolutul. Artistul, vorbind in plan sufletesc, care intuieste si transpune pulsul vietii, se apropie de misterul eternitatii... Probabil o sa va intrebati care viata? Ei bine, viata pe care v-o imaginati, viata pe care ati dori sa o traiti fara limite, fara reguli, principii, legi nescrise si fara stereotipuri sociale. Povestea mea de iubire, evadarea mea din realitate, este tocmai o perspectiva paradoxala asupra instinctului metafizic al erosului. E zona ambigua, genuina, spiritualista, in care se vede indepartarea de instinctualitatea naturalista lipsita de un plan abstract si de o aspiratie atat de patetica spre absolut...